Despre mine, Valentines, Dragobete, 1 Martie şi 8 Martie...

Perioada asta a anului mi-e uşor antipatică. Motivul ar fi faptul că e plină de sărbători mai mult sau mai puţin “semnificative” menite să ridice în slăvi persoanele dragi nouă.
Toată măscăreala începe pe 14 februarie cu Valentinul. Şi cum românul e chiţibuşar a făcut din asta temă de război. Pe frontul de vest sunt ăia care numără zilele până în data de 14 ca să îşi strige dragostea în gura mare şi ca să se intoxice vizual, auditiv şi olfactiv cu această sărbătoare. Pe partea cealaltă, frontul de est, sunt cei care hulesc sărbătoarea, că e copiată de la americani, că îi lingem în cur pe americani, că americanii în sus, că americanii în jos... hooooo ciurdă, că nu-s americanii dracu’. Şi ce, care-i problema că e copiată de la americani? Da filmele americane vă plac? Da muzica, hainele, gadgeturile şi site-urile americane? Da conturi pe MySpace şi Facebook aveţi? Mailuri primiţi pe YahooMail sau Gmail? Da WordPress şi Blogger vă sună cunoscut? Dacă răspunsul e “da” la măcar una din întrebări atunci gura mică că pute a ipocrizie. Nu susţii ideea de Valentines Day? Nu-i nici o problemă, da găseşte un motiv pertinent. Dacă e să nu îmi placă sărbătoarea asta, justificarea mea e următoarea: de ce mama zmăului îţi trebuie 1 zi pe an să îi arăţi persoanei iubite cât de mult ţii la ea? Am văzut pe 14 în oraş cupluri despre a căror relaţie ştiam sigur că scârţâie, dar vai, ce mai contează, pe 14 e ziua îndrăgostiţilor, şi dacă atunci te scoate în oraş şi îţi dă bomboane, ce mai contează că în celelalte 364 de zile iese în oraş cu ştoarfe! Din punctul meu de vedere ziua asta e pentru cei care se simt cu musca pe căciulă; căutaţii prin magazine, ei vor fi cei care au sacu’ plin de flori, inimioare, ursuleţi şi alte “dovezi de iubire”.
Şi dacă mai devreme tot veni vorba de ipocrizie, am una pentru voi: cum se numeşte cel care se bate cu pumnii în piept că el e mare susţinător al tradiţiilor româneşti, a limbii române, a tradiţiilor româneşti etc., că el sărbătoreşte Dragobetele, nu Valentines Day, că şi noi avem ziua noastră a îndrăgostiţilor, dar nu avea nici cea mai mică idee ce înseamnă Dragobete, până acum câţiva ani când “idioţii” de americani ne-au invadat ţara cu forţa şi ne-au băgat pe gât sărbătoarea lor imbecilă, pe care noi am fost forţaţi să o adoptăm ca şi cum ar fi a noastră...or else?...(sper că se observă nota ironică). Răspuns: se numeşte ipocrit. Dacă bine îmi aduc aminte(şi îmi aduc bine aminte) nici dracu’ nu dădea 2 bani pe Dragobete până nu a apărut Valentines Day. Da, ea se sărbătorea în anumite sate, dar era o sărbătoare mică, insignifiantă. So, unde-i spiritul de conservare? Unde-i naţionalismul? Concluzia mea ar fi următoarea: ar trebui să le mulţumim americanilor că ne-au băgat pe gât Valentinul, că aşa ne mai aducem aminte şi de propriile sărbători. Oricât s-ar plânge românul de ipocrizia altuia, trece cu vederea un lucru important: naţia asta a noastră e ipocrizia întruchipată, şi asta am moştenit-o din moşi strămoşi.
Aşadar Dragobetele ar fi a 2-a sărbătoare care mă irită oarecum în această perioadă.
A treia ar fi 1 Martie şi munţii de mărţişoare care năvălesc peste tine din toate direcţiile. Sărbătoarea asta e drăguţă în felul ei, dar a început să îmi fie antipatică în momentul în care cumpărarea de mărţişoare a devenit prilej de a lua credit de la bancă... adică e prea scumpe mărţişoarele nenică. Fiţele şi-au făcut loc şi printre mărţişoare, că acum nu mai e deajuns un trifoi sau un ghiocel prins cu un şnur alb-roşu, acuma trebuie să fie de aur, argint sau cel puţin cumpărate de la fondul plastic. În condiţiile astea mai bine mă lipsesc şi de sărbătoarea asta.
Ultima, dar nu cea din urmă e 8 Martie – Ziua Femeii, sau a Mamei, depinde pe cine întrebi. Măi, nu ştiu cum să mă exprim, ca să nu fiu prost înţeleasă... mamele toate(da’ mamele în ideea de “suflet iubitor care şi-a crescut cu dragoste copilul”, nu “femeia care a adus pe lume un copil... şi atât”) merită respectul şi aprecierea copiilor şi soţilor lor, în fiecare zi din an, şi da, merită şi o zi dedicată numai lor. Dar pe de altă parte şi taţii – ăia care au muncit şi muncesc pentru bunăstarea familiei, îşi respectă soţiile(sau fostele soţii), îşi iubesc şi cresc responsabil copii – merită sărbătoarea lor. Ce ar fi dacă măcar odată am împrumuta de la alţii(a se citi: “americani”) o sărbătoare care să merite împrumutată: “Father’s Day”, sau o avem şi pe asta, da’ trebuie să ne-o bage pe gât americanii ca să ne aducem aminte că o avem?
În ceea ce priveşte ideea de Ziua Femeii nu mă prea mişcă. Nu văd motivul pentru a celebra sexul unei persoane şi nici nu mă atrage perspectiva unui spectacol de striptease masculin(sincer, dacă ar trebui să aleg aş prefera să merg la un striptease făcut de femei), nici ideea de a petrece ore întregi într-un bar/cafenea/club plin de estrogen – aş prefera să merg la o bere cu băieţii.
În fine, cam astea ar fi opiniile mele legat de motivele noastre de sărbătoare. Probabil cândva erau frumoase şi sincere aceste sărbători, cert este că acum, pentru mine sunt cel mult studii de caz la cursurile şi seminariile de marketing şi comportamentul consumatorului. M-am împăcat cu ideea că e lipsită de sens încercarea de a aduce înapoi semnificaţia acestor sărbători, că ele sunt ceea ce sunt şi fiecare din noi le percepe aşa cum le percepe.
Oi fi eu negativistă, rea şi urâcioasă, da asta e ce poţi să-mi faci?