Studenţi fără studenţie

Ieri seară am râs. Da am râs, nu glumă. Am râs cu şi de nişte oameni care au avut studenţie, cu alte cuvinte au terminat facultatea undeva prin `97-`98, înainte să existe copiatul cu handsfree, lounge-uri, wireless, termenele:piţipoancă şi cocalar, Multiplex, training-uri la angajare, iPod, sistemul de credite transferabile, mall-uri, bere la 0,33, hypermarket-uri şi cafenelele benzinăriilor OMV etc. În comparaţie cu studentul de azi, studentul de atunci nu avea multe chestii, dar avea un lucru... studentul avea viaţă de student. Şi ca o consecinţă directă a acestui fapt, oamenii ăştia au ce povesti, mă da AU ce povesti, cât pentru 100 de ani. Păi ar fi şi culmea să nu aibă ce povesti când aveau prieteni cu care împărţeau ceva mai mult decât un pachet de ţigări şi câteva sticle de Jack într-un club „dă’ fiţe“. Împărţeau cele mai tâmpite şi haioase întâmplări, la mare faceau chefuri pe plajă, mergeau „cu cortu’“ fără cort, împărţeau o cameră de cazare 8-10 inşi, se distrau la Balul Bobocilor, erau nebuni, spontani, distractivi, suportau miştourile fără supărare... erau tineri. Pentru toate astea sunt oamenii pe care îi invidiez cel mai mult din lume. Sunt totuşi norocoasă dintr-un punct de vedere: am avut ocazia să am măcar ani de liceu adevăraţi, dacă nu studenţie. Noul sistem de învăţământ universitar Bologna mi-a furat cei mai frumoşi ani din viaţă, mie şi altor câteva sute de mii de studenţi care “beneficiază” de el. Păi cum fratele meu să îţi mai trăieşti anii de studenţie, cum să îţi mai faci prieteni adevăraţi în 3 ani în care faci şcoala cum o faci(unii), iar absolut din toate părţile urlă la tine “câmpul muncii”, adică statul care te vrea cu venit impozabil? În timpul facultăţii colegii mei(marea majoritate), erau preocupaţi cu business-ul (propriu sau a lu’ tata), cu joburile lor “importante” de la bancă sau vânzarea de căcaturi la ceva tejghea similară cu cea a băncilor, marea majoritate erau preocupaţi de orice altceva mai puţin de învăţat, ca atare au trecut prin facultate ca Vodă prin lobodă şi au ieşit mai proşti decât au intrat. Colegii mei nu mergeau cu cortul că ei nu “doarme” decât la hotel de cel puţin 3 stele, la mare nu ies seara pe plajă că e chef în clubu’ dă fiţe, ei nu “bea” bere că râgâie de la ea şi nu râd la glumele cu proşti, că se simt atacaţi în mod direct... colegii mei(nu toţi, dar marea majoritate) mi-au fost doar atât: COLEGI. Bine că am avut parte de prieteni nebuni şi frumoşi din alte direcţii.
Există totuşi, o plăpândă minoritate, câţiva norocoşi care pot spune că încă mai duc o viaţă “de student”. Ei încă ştiu care sunt lucrurile importante ale tinereţii. Ei ştiu că dacă începi să îmbătrâneşti la 20 de ani s-ar putea să trăieşti pentru nimic, s-ar putea să ajungi la 65-70 de ani, să priveşti înapoi şi să îţi pară rău că atunci când ai avut şansa să fii “nebun”, nu ai profitat de ea.
Trecutul e hrana prezentului, iar când oala trecutului e goală, prezentul moare de foame, iar viitorul e... trist.