De îţi alegi jobul? Pasiune sau bani?

Ieri am discutat cu câteva prietene despre următorul subiect: oare oamenii(în marea lor majoritate) îşi aleg un loc de muncă pentru bani sau pentru că le place ceea ce urmează să facă? Iar dacă îşi aleg locul de muncă doar pentru remuneraţie, pot fi ei întradevăr fericiţi, făcând 8-10 ore pe zi ceea ce nu le place deloc? Una din ele spunea că prietenul ei, deşi consideră că jobul lui e unul foarte stresant şi epuizant, este dispus să continue să lucreze acolo, doar pentru că este plătit foarte bine. I-am răspuns că eu nu aş putea face acest lucru. Consider că profesia sau meseria pe care ne-o alegem(sau ne alege ea pe noi) e o parte importantă din viaţa noastră şi în consecinţă trebuie să “ne vină bine”, ca o haină. Poate nu e cea mai bună analogie, dar cum ar fi să ai o pereche de pantaloni Marc Jacobs care îţi sunt foarte strâmţi, foarte scurţi, pe care tu îi porţi vara, dar ei sunt foarte, foarte groşi, iar tu mori de cald în ei, îţi sunt incomozi, dar ce mai contează, ideea e că toată lumea ştie că tu ai pantaloni scumpi şi “de marcă”, îţi merge bine. Mă gândesc că probabil la fel se simte un tânăr energic, spontan, comunicativ, plin de imaginaţie, care stă închis 10 ore pe zi într-un birou, la bancă şi câştigă bine peste salariul mediu pe ţară. El poartă în fiecare zi proprii lui “pantaloni Marc Jacobs”. Într-un fel e de înţeles de ce există atât de mulţi oameni nefericiţi în ţara asta, toţi sunt oameni pe care îi strâng pantalonii.
Să fim noi oare atât de trişti în interior încât să nu mai fim capabili să alegem pasiunea în defavoarea banilor?(şi ca să nu fiu prost înţeleasă, aici nu mă refer în a alege să murim de foame, pe un salariu mizer, dar făcând ce ne place, asta iese din discuţie). În fond există un echilibru în toate. O altă prietenă spunea că pentru a fi fericiţi la locul de muncă, profesia ar trebui să ne “vină bine” într-o proporţie de de cel puţin 50%. Asta înseamnă că e ok dacă suntem fericiţi 50%? Sau 50% fericire e deja prea mult în societatea de azi?
Mă uitam pe youtube la câteva discursuri ale unor absolvenţi de reputate universităţi(Yale, Cambridge, UCLA, Sorbona etc.), indiferent de specializarea fiecăruia, un lucru îi definea pe toţi: încrederea în sine, pasiunea cu care rosteau fiecare cuvânt, mândria că de mâine pot să schimbe lumea, speranţa că vor face lucrurile mai bine decât cei dinaintea lor. M-am gândit că genul ăsta de oameni nu au cum să se mulţumeacă cu 50%. Pe de altă parte, am avut ocazia să aud părerile unor absolvenţi de facultăţi din România. M-am întristat. Nu toţi, dar marea majoritate, habar nu aveau ce vor să facă în viitor. Mulţi dintre ei terminaseră o facultate aleasă de părinţi. Ei ar fi vrut inginerie, dar părinţii i-au “sfătuit” să facă Studii Europene argumentând cu replica: “lasă tată că asta se caută acuma, şi AICI se câştigă cel mai bine”. Bine, bine, şi dacă respectivului copil îi place fizica şi tu îl pui să înveţe legile europene? Cum o să îi explici peste câţiva ani de ce are probleme cu stresul, nu poate să doarmă noaptea, se ceartă cu şeful la servici, nu se înţelege cu soţia/prietena, nu are prieteni? Să fie oare din cauză că cel puţin 8 ore pe zi e înconjurat de oameni cu care nu are nimic în comun făcând chestii pe care le detestă şi la care nici măcar nu se pricepe? Probabil. Dar cui îi mai pasă atunci când ai conturi babane în bancă, ai o maşină “tare”, copii tăi nu pleacă în tabără la Predeal, ci în Laponia, ai vilă la munte, la mare şi în oraş, eşti respectat că ai titlul de “director” şi mergi la servici în costum. Păi probabil că ŢIE îţi pasă, că te strâng pantalonii Marc Jacobs aşa de tare că nici nu mai poţi să te scarpini unde te mănâcă. Te întrebi cine e de vină că porţia ta de fericire e acum sub 50%. Mama, tata, profesorul de ştiinţe sociale, societatea, şeful că te-a angajat, TU? Nu se ştie, probabil că toţi, într-o oarecare măsură. Mama şi tata că s-au gândit la ei şi nu la tine atunci când nu te-au lăsat să faci ingineria, profesorul că te-a trecut la examen, deşi tu ai fost pe lângă, societatea deoarece crează tipare şi izolează elementele ieşite din tipar, şeful că te-a angajat după un inteviu la care singura ta întrebare a fost: “ce include pachetul salarial?”, dar în special TU pentru că ai ales împotriva propriilor dorinţe şi pasiuni, te-ai lăsat condus de alţii, ţi-ai pierdut spiritul competitiv, ai uitat să mai crezi în tine şi te-ai mulţumit cu o porţie de fericire mai mică de 50%.