Despre greva profesorilor – că e la modă.

Dacă tot e un subiect încins, mă refer la greva profesorilor în cazul în care nu li se va mări salariul cu 50%, deşi nefiind întrebată de nimeni am hotărât să îmi expun şi eu punctul de vedere.
Este cât se poate de adevărat că nivelul salariilor din România este unul mizerabil, este adevărat că nu există nici un element care să îi atragă pe tineri înspre profesii didactice, este adevărat că unii din profesori sunt aproape muritori de foame şi că aprox. 800 lei pe lună poate primi, în unele cazuri şi un muncitor fără prea multă şcoală. Toate astea sunt adevărate şi justifică într-un fel atitudinea dascălilor. Dar există şi o altă faţă a situaţiei create: există profesori(cu toate gradele) cu salarii de 5-6000 lei, există cadre universitare(care ocupă şi posturi de conducere, de ex. decani) ce ajung să încaseze la sfărşitul lunii exorbitanta sumă de 15-20.000 lei, există profesori ce dau ore în particular, practicând “tarife” de 50-60 lei/oră, bani pe care nu îi declară. Întrebarea care mă macină pe mine e următoarea: e corect să mărim cu 50% salariile unor bugetari ce încasează astfel de venituri? toate astea în condiţiile în care salariile bugetarilor sunt, indirect, “finanţate” de restul populaţiei care lucrează în domeniu privat, cu salarii la fel de mici. Cum e posibil ca un manager de facultate, adică un decan, să câştige, în unele situaţii, mai mult decât un manager de firmă privată, atâta timp cât alţi profesori “mor de foame” pe salarii sub media pe ţară. În plus, o creştere salarială înainte de alegeri este clar o creştere salarială cu iz electoral, iar finanţarea pe termen lung a acestei creşteri este imposibilă în condiţiile economiei actuale. O altă reacţie interesantă la această cerere a fost reacţia celorlalţi bugetari care sunt şi ei gata, gata de o grevă dacă legea se aprobă, considerând situaţia un precedent. Exact asta mai lipseşte, o creştere cu 50% a salariilor tuturor bugetarilor. Personal, îl susţin pe Tăriceanu şi decizia lui de a nu aproba legea. Cred că cele două cuvinte: “susţin” şi “Tăriceanu” nu le voi mai folosi vreodată într-o propoziţie, dar de data asta fac o excepţie.
Dacă cineva m-ar întreba pe mine(bine, nu mă întreabă nimeni, da’ păreri pot să am) eu aş tăia puţin porţia “îmbuibaţilor” menţionaţi mai sus şi aş creşte salariile celor mai “nefericiţi”. E curios cum nimeni nu reacţionează atunci când nu îi sunt plătite orele suplimentare, sau când şeful său încasează mult mai mulţi bani decât i se cuvin, dar la umbra anonimatului sindical toată gloata e revoltată, nedreptăţită şi guralivă. Aşa că stimaţi domni profesori, din punctul meu de vedere, faceţi grevă, dar gândiţi-vă bine la motiv, gândiţi-vă dacă toţi profesorii din România merită acţiunea sindicală şi în primul rând învăţaţi să luaţi atitudine nu doar atunci când “javrele politice” aruncă un os.

Ce faci pe 5 noiembrie?

Ca şi proaspătă absolventă de Marketing aici mi-ar face plăcere să fiu pe data de 5 noiembrie 2008: Marketing in a brand-crazed world by Al Ries and Laura Ries. Motivele sunt multiple. Am să înşir câteva dintre ele. Un prim motiv ar fi faptul că orice ocazie în care poţi să asculţi un om mai deştept decât tine, e cu siguranţă o ocazie bună să înveţi ceva. Un altul ar fi cartea asta: “Positioning: The Battle for Your Mind”, scrisă de Al Ries&Jack Trout, o carte ce mi-a schimbat perspectiva. Dacă vrei ceasuri le iei din Elveţia, dacă vrei dişciplină mergi în Japonia, cauţi distracţia supremă, o găseşti la Rio în timpul festivalului, dacă vrei MARKETING, atunci cu siguranţă vorbim de SUA. Astea sunt doar câteva din motivele pentru care mi-ar face plăcere să pot lua parte la conferinţă. Pe de altă parte sunt conştientă de un lucru: nu voi fi acolo pe data de 5 noiembrie. Motivele sunt... din nou multe. Dar cel mai important motiv e următorul: 224 EUR + TVA. Asta vine undeva pe la 800 lei+transportul până la Bucureşti+o eventuală cazare pe undeva+ceva bani de buzunar = bine peste 1000 lei. Eu tocmai am terminat facultatea, un indiciu cum că nu îmi dau banii afară din casă, şi deci consider că ar fi un efort financiar mult prea mare în acest sens. Oare în cazul în care aş decide să fac efortul şi să ajung acolo, ar merita? Habar n-am, şi probabil nici nu voi afla prea curând. Mai există o chestie care mie îmi ridică o serie de semne de întrebare: de ce plata se face în favoarea S.C. “TV ANTENA 1” S.A. Oare cât din cei 224 EUR + TVA ajung în buzunarele lui Felix şi cât în buzunarele celor doi Ries?
Oricum, aştept noi şi noi conferinţe de genul, dar în primul rând aştept să pot şi eu lua parte la ele, dacă nu la conferinţa Ries, măcar la altele.
Untill dreams come true...have a nice day!

Credinţă sau prostie?

"De la înălţimea scaunului său amplasat lângă cel al doamnei Maria pe scena VIP-urilor, preşedintele Băsescu tresare la răstimpuri, ori de câte ori mulţimea de pelerini se calcă în picioare, lansând vaiete de durere în văzduh. Mai puţin cucernic, premierul Tăriceanu trage cu limuzina pe Dealul Mitropoliei aproape de spartul slujbei, intrând pe lângă rând în Catedrala proaspăt resfinţită. Pupă rapid icoanele şi iese pe altă uşă decât muritorii de rând, mai ales că aceasta dă fix în podiumul pe care-s cocoţaţi preşedintele şi membri marcanţi ai PD. Nu vrea să deranjeze slujba.

În gloata pestriţă de pelerini convieţuiesc măicuţe cuvioase care urcă Dealul Patriarhei de 15 ore în pas de melc şi „creştini deştepţi“, huiduiţi de mulţime, care-şi pun buzele pe moaşte în timp record: 15 minute. Sacoşa martor lăsată la coadă în epoca de aur s-a metamorfozat, pelerinii grăbiţi inventând sacoşa-copil. Cine nu are, poate să împrumute: câteva mămici îşi închiriază copilaşii persoanelor grăbite, trecându-i din mână în mână, apoi părinţii de împrumut apar brusc lângă gard implorând jandarmii să-i lase să treacă că le chiţăie pruncul în braţe de-atâta aşteptat: „Şefu lasă-mă să intru şi eu cu ăsta că e bolnav“.

Jandarmii cu frică de cele Sfinte fac o mică deschizătură în gard, lăsând-o să plonjeze fix în faţa raclelor cu moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi Cuviosului Apostol Pavel. Brusc, prin găurile de la gard se strecoară alte zece mame cu copii la sân. După ce mulţimea îi răstoarnă căruţul multiloc, un tătic revoltat dărâmă gardul: „Eee! Gata, m-am enervat. Da’ pe ele cum le laşi? Eu am tripleţi”. Ura mulţimii frustrate de valul de băgăcioşi se revarsă asupra unei nenorocite, care după ce a stat la coadă o jumate de zi e trimisă la poalele dealului s-o ia de la capăt cu aşteptatul: „Eu am stat la rând şi i s-a făcut rău mamei mele şi a trebuit să mă întorc înapoi. Probabil că oamenii nu ştiu că am fost la rând”.

O muiere din mulţime răcneşte: „ Aţi fost în faţă, de ce-aţi plecat? Şi eu aş vrea să mă duc la toaletă dar nu pot”. Alta: „Să stai la rând, că noi suntem de la ora opt de-aseară aicea. Dacă v-aţi sculat de la patru rândul vă e mai în spate”. Voci cârâie de peste tot: „Minte, nu-i adevărat, minte! Femeie mincinoasă. Vai de capul tău”. " Continuare...

Aşa se manifestă oamenii cu frică de Dumnezeu, cinstiţii, cei fără păcate, bisericoşii. Asta în viziunea lor e credinţă iar câteva secunde atingând un morman de oase reprezintă pentru ei spălarea păcatelor. Nu respectul pentru semenii lor, nu bunul simţ şi compasiunea sunt lucruri în care merită să creadă, după care să se ghideze. E mult mai important un pelerinaj care a deviat de la scopul lui iniţial şi a degenerat într-un spectacol grotesc pe care orice om cu mintea limpede îl găseşte cât se poate de laic, nimic înălţător, nimic sfânt.

De îţi alegi jobul? Pasiune sau bani?

Ieri am discutat cu câteva prietene despre următorul subiect: oare oamenii(în marea lor majoritate) îşi aleg un loc de muncă pentru bani sau pentru că le place ceea ce urmează să facă? Iar dacă îşi aleg locul de muncă doar pentru remuneraţie, pot fi ei întradevăr fericiţi, făcând 8-10 ore pe zi ceea ce nu le place deloc? Una din ele spunea că prietenul ei, deşi consideră că jobul lui e unul foarte stresant şi epuizant, este dispus să continue să lucreze acolo, doar pentru că este plătit foarte bine. I-am răspuns că eu nu aş putea face acest lucru. Consider că profesia sau meseria pe care ne-o alegem(sau ne alege ea pe noi) e o parte importantă din viaţa noastră şi în consecinţă trebuie să “ne vină bine”, ca o haină. Poate nu e cea mai bună analogie, dar cum ar fi să ai o pereche de pantaloni Marc Jacobs care îţi sunt foarte strâmţi, foarte scurţi, pe care tu îi porţi vara, dar ei sunt foarte, foarte groşi, iar tu mori de cald în ei, îţi sunt incomozi, dar ce mai contează, ideea e că toată lumea ştie că tu ai pantaloni scumpi şi “de marcă”, îţi merge bine. Mă gândesc că probabil la fel se simte un tânăr energic, spontan, comunicativ, plin de imaginaţie, care stă închis 10 ore pe zi într-un birou, la bancă şi câştigă bine peste salariul mediu pe ţară. El poartă în fiecare zi proprii lui “pantaloni Marc Jacobs”. Într-un fel e de înţeles de ce există atât de mulţi oameni nefericiţi în ţara asta, toţi sunt oameni pe care îi strâng pantalonii.
Să fim noi oare atât de trişti în interior încât să nu mai fim capabili să alegem pasiunea în defavoarea banilor?(şi ca să nu fiu prost înţeleasă, aici nu mă refer în a alege să murim de foame, pe un salariu mizer, dar făcând ce ne place, asta iese din discuţie). În fond există un echilibru în toate. O altă prietenă spunea că pentru a fi fericiţi la locul de muncă, profesia ar trebui să ne “vină bine” într-o proporţie de de cel puţin 50%. Asta înseamnă că e ok dacă suntem fericiţi 50%? Sau 50% fericire e deja prea mult în societatea de azi?
Mă uitam pe youtube la câteva discursuri ale unor absolvenţi de reputate universităţi(Yale, Cambridge, UCLA, Sorbona etc.), indiferent de specializarea fiecăruia, un lucru îi definea pe toţi: încrederea în sine, pasiunea cu care rosteau fiecare cuvânt, mândria că de mâine pot să schimbe lumea, speranţa că vor face lucrurile mai bine decât cei dinaintea lor. M-am gândit că genul ăsta de oameni nu au cum să se mulţumeacă cu 50%. Pe de altă parte, am avut ocazia să aud părerile unor absolvenţi de facultăţi din România. M-am întristat. Nu toţi, dar marea majoritate, habar nu aveau ce vor să facă în viitor. Mulţi dintre ei terminaseră o facultate aleasă de părinţi. Ei ar fi vrut inginerie, dar părinţii i-au “sfătuit” să facă Studii Europene argumentând cu replica: “lasă tată că asta se caută acuma, şi AICI se câştigă cel mai bine”. Bine, bine, şi dacă respectivului copil îi place fizica şi tu îl pui să înveţe legile europene? Cum o să îi explici peste câţiva ani de ce are probleme cu stresul, nu poate să doarmă noaptea, se ceartă cu şeful la servici, nu se înţelege cu soţia/prietena, nu are prieteni? Să fie oare din cauză că cel puţin 8 ore pe zi e înconjurat de oameni cu care nu are nimic în comun făcând chestii pe care le detestă şi la care nici măcar nu se pricepe? Probabil. Dar cui îi mai pasă atunci când ai conturi babane în bancă, ai o maşină “tare”, copii tăi nu pleacă în tabără la Predeal, ci în Laponia, ai vilă la munte, la mare şi în oraş, eşti respectat că ai titlul de “director” şi mergi la servici în costum. Păi probabil că ŢIE îţi pasă, că te strâng pantalonii Marc Jacobs aşa de tare că nici nu mai poţi să te scarpini unde te mănâcă. Te întrebi cine e de vină că porţia ta de fericire e acum sub 50%. Mama, tata, profesorul de ştiinţe sociale, societatea, şeful că te-a angajat, TU? Nu se ştie, probabil că toţi, într-o oarecare măsură. Mama şi tata că s-au gândit la ei şi nu la tine atunci când nu te-au lăsat să faci ingineria, profesorul că te-a trecut la examen, deşi tu ai fost pe lângă, societatea deoarece crează tipare şi izolează elementele ieşite din tipar, şeful că te-a angajat după un inteviu la care singura ta întrebare a fost: “ce include pachetul salarial?”, dar în special TU pentru că ai ales împotriva propriilor dorinţe şi pasiuni, te-ai lăsat condus de alţii, ţi-ai pierdut spiritul competitiv, ai uitat să mai crezi în tine şi te-ai mulţumit cu o porţie de fericire mai mică de 50%.

Ora de vară

Azi s-a schimbat ora. Am apucat să dorm mai mult cu o oră, iar alţii, după caz, au apucat să facă alte chestii. Nu ştiu despre restul lumii, dar pe mine m-a frământat ieri întrebarea: cine a inventat “ora de vară”? Nu cunosc exact motivul pentru care nu m-a interesat chestia asta înainte, dar azi m-am gândit să aflu câteva ceva despre DST(daylight saving time). Am să înşir câteva FAQs despre DST.
1. William Willett a “inventat” DST în anul 1905, în timpul micului dejun, când şi-a dat seama că un număr foarte mare de englezi dormeau o bună parte din ziua de vară.
2. DST a început să se aplice din anul 1907.
3. Se pare că trecerea “ora de vară” reduce consumul de energie.
4. Din punct de vedere economic, s-a constatat că vânzările sunt avantajate de DST.
5. Din punct de vedere a siguranţei publice, ţările care aplică “ora de vară”, au constatat că există o scădere a numărului de accidente cu 1,5% până la 2%.
6. Cineva şi-a pus întrebarea: dacă folosim DST, atunci care e adevăratul interval orar în care nu trebuie să stăm la soare?
7. O hartă cu ţările care folosesc DST: